Teritoriul comunei numită pe vremuri Satischioi a fost acoperită în trecut cu păduri, ale căror urme se pot vedea şi astăzi. Încă din neolitic există mărturii ale vieţii materiale în aceasta parte a judeţului nostru, geto-dacii au populat intens aceste locuri argumentate de izvoare istorice, din punct de vedere arheologic se remarca în mod deosebit un deal din apropierea satului Stupina (deal cunoscut de localnici sub numele de Muntele cu var), a unei statui din piatra traco-scitica secolul IV-III î.e.n. reprezentând un bust având la brâu un pumnal în stil okinakes care se află la muzeul de istorie al României.
Menţionăm că populaţia veche a acestei părţi din Dobrogea se numea dicieni (C. C. Giuraşcu).
Populaţia locala a fost amestecată cu munteni care au venit din anul 1300 şi apoi cu moldoveni în anul 1375, şi transilvăneni în anul 1406. Este foarte de apreciat vechimea fiecăruia dintre satele comunei. Primele documente care fac referiri la acesta nu arată decât momentul în care pe actualele vetre s-au stabilit romanii având în vedere stăpânirea Dobrogei de către turci.
Actualul sat centru de reşedinţa Crucea numit în aceea perioada Satischioi s-a fondat în anul 1882-1885 cu populaţia romană, alături de satul vechi turcesc cu acelaşi nume. Populaţia romană în număr de 74 familii a provenit din satul Gaiţa, comuna Făcăieni, judeţul Ialomiţa. Acestea s-au aşezat în partea de sud a satului turcesc. În anul 1886 s-a făcut împroprietărirea romanilor. În anul 1907 a fost colonizată populaţia care provenise din Oltenia urmând a fi împroprietărită în anul 1908.
Satul de reşedinţa al comunei pană în anul 1910 a fost Şiriu. În anul 1910 satul Crucea devine reşedinţă a comunei sub denumirea de Satischioi, iar în anul 1932 primeşte denumirea actuală, Crucea, denumire dată de Nicolae Iorga, care a considerat că satul se află la intersecţia drumurilor ce legau Carasium cu Tomisul şi Capidava cu Ulmetum.
Satele componente ale actualei comunei au fost înfiinţate după 1882 conform informaţiilor furnizate de G. Dănescu în Dicţionarul statistic, economico-istoric şi grafic al judeţului Constanţa (1897). Din relatările sale, deduce că aceste sate erau întinse dar puţin populate, cu romani în majoritate, bulgari şi turco–tătari, în număr mai mic.
Situată în centrul Dobrogei, comuna Crucea va fi analizată cu privire la trecutul său istoric, în contextul mai larg al dovezilor scrise şi nescrise ale acestor ţinuturi.
Cercetările arheologice şi speologice efectuate în Dobrogea, au dovedit prezenţa omului pe aceste meleaguri încă din paleoliticul mijlociu (100.000 – 35.000 î.Hr.).
Până la această dată nu au fost găsite urme fosilifere ale omului paleolitic, dar cu siguranţă acestea există, de vreme ce au fost găsite unelte de piatră cioplită alături de elemente de faună şi floră folosite de el. Stau mărturie în acest sens descoperirile de pe Valea Casimcei, în peşterile „La Izvor” în satul Cheia şi „La Adam” lângă Târguşor. La acestea amintim cele descoperite la Saligny, Peştera şi Satu Nou.
Din perioada neolitică există descoperirile de la Cernavodă, Ceamurlia de Jos, Gura Dobrogei şi Istria. Purtătorii culturii „Hamangia”, caracteristică neoliticului în Dobrogea, au creat magistralul cuplu de statui „Gânditorul” şi „Femeia”, descoperite într-un mormânt la Cernavodă. Cea mai de seamă mărturie din neolitic este ceramica din care se făceau vase de forme şi mărimi diferite în funcţie de întrebuinţarea lor, prepararea hranei, păstrarea apei etc.2
în intervalul 1800 – 800 î.Hr. metalurgia bronzului, originară din orient, pătrunde spre ţinutul carpato-dunărean prin sud-est (Dobrogea)4. în această perioadă se definitivează indoeuropenizarea triburilor carpato-dunărene din care, peste un mileniu se vor desprinde geto-dacii, a căror evoluţie în epoca fierului (800 î.Hr. – sec. I d.Hr.) va fi influenţată de relaţiile cu cetăţile greceşti întemeiate pe ţărmul dobrogean, Histria (657/656 î.Hr.)5, Tomis şi Callatis în a doua jumătate a sec VI î.Hr.
Zona în discuţie, străbătută de valea pârâului Băltăgeşti (Dunărea, Boasgic) cu afluenţi dinspre vetrele satelor Gălbiori şi Stupina, precum şi pădurile de odinioară, a favorizat dezvoltarea unor aşezări omeneşti, încă din preistorie.
După cum am amintit, dovezile arheologice din aşezările Târguşor, Casimcea, Pantelimon, Topalu, limitrofe zonei, atestă existenţa omului pe aceste meleaguri, din paleoliticul mijlociu, neolitic, epoca elenistică, epoca romană şi în continuare, fără întrerupere, până în prezent.
Cercetările istorice conexează istoria geţilor din dreapta Dunării cu evoluţia neamurilor tracice din sud, cu oraşele colonii greceşti de la Marea Neagră, dar şi cu triburile nomade şi seminomade ale sciţilor din zonele de stepă nord-pontice.
Legăturile geţilor cu sciţii sunt consemnate de istoricul grec Tucidide, care afirmă că „geţii se învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”6.
Dovezi directe privind legătura directă a geţilor cu sciţii au fost evidenţiate din punct de vedere arheologic pe teritoriul comunei.
Astfel, în anul 1957, la circa 1 km de satul Stupina, pe dealul numit de localnici „muntele cu var” (datorită pietrei de calcar foarte moale) a fost descoperită o statuie de origine traco- scitică. Relicva a fost datată de arheologici ca fiind din sec. V î.Hr.
Lucrată în granit, statuia este o reprezentare schematică a unui luptător cu aspect grotesc, cel mai probabil un şef de trib şi după cum apreciază A.D. Alexandrescu „statuia a fost aşezată pe osemintele acestuia (şef de trib) în mormântul tumular”8.
Pe forma ovoidală a statuii se disting trăsături anatomice, sub centură apare un topor de luptă, iar pe şoldul din dreapta se distinge cunoscutul pumnal „akinakes”.
Legăturile băştinaşilor cu lumea greacă sunt relevate de descoperirile arheologice, care atestă pătrunderea mărfurilor greceşti pe teritoriile limesului dunărean, pe Dunăre. Mărturie, în acest sens, stau cele trei monede histriene de bronz cu roată, descoperite la Stupina, spre Capidava.
Tot la Stupina, cu ocazia unor săpături pentru irigaţii s-au recoltat mai multe fragmente de vase getice şi fragmente de „kantharos” grecesc.
Urmărind vechile drumuri comerciale care legau cetăţile greceşti cu Dunărea şi cu râurile care se varsă în marele fluviu, se poate afirma că pe aceste căi era un „du-te vino” al păstorilor carpatici, iar aici în Dobrogea sunt semnalate aşezările getice de la Stupina, Topalu, Capidava, Dunărea şi Seimeni 10. In relaţiile cu geţii, cetăţile greceşti luau de la aceştia cantităţi însemnate de grâu pe care le trimiteau în Grecia. Oratorul Demostene, în discursul său împotriva lui Leptines, arăta că, „cantitatea de grâu adusă de noi din Pont este mai mare decât tot ceea ce vine din celelalte porturi comerciale (în sec. V îHr)” 11.
Vechiul drum antic care traversa Dobrogea, de la Capidava, prin Ulmetum (Pantelimon), spre Histria, trecea prin Stupina, unde s-a identificat o aşezare getică, în care au apărut pe lângă materiale ceramice greceşti şi autohtone şi o monedă de argint histriană, din perioada de înflorire a cetăţii de pe malul lacului Sinoe.
Mai edificatoare pentru acest ţinut sunt izvoarele care vorbesc de stăpânirea şi continuitatea daco-romană în spaţiul Capidava – Stupina – Ulmetum – Dunăre – Topalu, zonă situată pe o porţiune a limesului dunărean, frontieră şi bastion al apărării împotriva barbarilor 12.
Fără a se organiza săpături sistematice, la Stupina, Dunărea şi Crucea s-au găsit în săpături ocazionale materiale ceramice, obiecte de metal şi monede, fapt care demonstrează o viaţă internă şi o participare activă la circuitul de valori materiale a acestor ţinuturi 13.
La Topalu, la 10 km de Stupina, la punctul numit „Stână Roşie” există un castellum deosebit de important din punct de vedere strategic, care făcea legătura cu castrul roman de la Ulmetum, prin Stupina şi cu cetatea Carsium (Hârşova).
Contopirea elementului getic băştinaş cu lumea romană, cu enclavele de colonişti traci, lasă să se întrevadă o persistenţă a elementului autohton prin statutul juridic în cadrul Imperiului.
Din punct de vedere arheologic, satele comunei Crucea au fost plasate pe teritoriul administrat de cetatea Capidava, territorium Capidavense, mărturia acestui fapt fiind numeroasele vestigii aparţinând mai multor aşezări cu caracter rural (vici) şi villae rusticae 14, cunoscute momentan doar pe cale epigrafică, acestea aparţinând veteranilor stabiliţi aici sau descendenţilor acestora.
Conform site-ului www.capidava.ro „prima dintre acestea se va fi aflat la Băltageşti, prezenţa sa fiind sugerată de un cippus funerar pus veteranului Caius Iulius Capito: D(is) M(anibus)/ C(aio) Iulio Ca-/ pitoni ex ses-/ q(uiplicario) vet(erano) vixit an-/ n(is) LXV milita-/vit ann(is) XXV/ hic situs est/ «Iuli»us Capi-/ «t»[o fil(ius)et h]er(es) e-/ [ius b(ene) m(erenti) p(osuit)]. Traducere: Zeilor Mani. Lui Caius Iulius Capito, fost sesquiplicarius, veteran, a trăit 65 ani, a luptat 25 ani; zace aici. Iulius Capito, fiu şi moştenitor, a pus (aceasta piatra de mormânt) celui ce a binemeritat”. Personajul nostru poartă, întâmplător, acelaşi nume cu C. Iulius Capito, conductor publici portorii Illyrici et ripae Thraciae (atestat la Oescus si Nicopolis ad Istrum).
Studiul documentelor în care se întâlneşte termenul de „princeps” a dus la concluzia că acesta apare pe inscripţii tocmai pentru ai deosebi pe indigenii romanizaţi de restul populaţiei 15. În acest sens, amintim inscripţia descoperită la Capidava, unde este vorba de Caius Iulius Quadratus, princeps loci si quinquennalis territorii Capidavensis 16. Deşi cu nume roman el era descendent din acei „princep”” băştinaşi.
Viaţa va continua fără întrerupere pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare, deci implicit în zona de care ne ocupăm, unde s-au surprins, până în prezent straturi de cultură materială care merg până în secolele XII-XIII, inclusiv perioada de început a feudalismului, Capidava, Seimeni, Stupina şi Crucea consemnând, printre alte elemente arheologice şi locuinţe de tip bordei din perioada menţionată.
Semnificative sunt şi descoperirile de la Şiriu, unde au fost observate cu ocazia unor săpături pentru canalele de irigaţii, un cimitir feudal timpuriu 19. De aici au fost recoltate vase de tip borcan care serveau ca urne pentru incineraţii. Din această zonă, cel mai bine se poate observa continuitatea daco-romană. Au fost cercetate 150 de locuinţe bordei aparţinând românilor de aici, grăniceri ai frontierei bizantine de la Dunăre.
În anul 1957, la Capidava, a fost descoperit un ulcior a cărui parte superioară este ornamentată, prin incizie în pastă crudă, cu linii ondulate, înscriind în jurul calotei conturul unei cruci, ale cărei braţe, dispuse simetric în rozetă, au formă trapezoidală. Pe umărul ulciorului apare, în alfabetul grecesc, scris numele olarului, Petre, utilizat frecvent pe Valea Dunării, cel mai vechi atestat românesc al acestui nume.
Istoria zonei se înscrie în coordonatele evolutive ale Dobrogei, în ansamblu, organizată, iniţial, ca provincie a Imperiului Bizantin, supusă în intervalul cuprins între secolele VII – XI, vicisitudinilor rezultate în urma migraţiilor triburilor bulgare şi pecenege. Ulterior pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare, în secolele XI -XIII, forme incipiente de organizare statală românească, existenţa acestora suprapunându-se în parte peste marea invazie a tătarilor din secolul al XlII-lea.
Apogeul este atins în forma de stat feudal independent, în vremea despotului Dobrotici (1346-1386), ca după numai doi ani de la moartea acestuia, regiunea să intre în componenţa Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân.
Finalizarea cuceririi otomane a Dobrogei, în 1484, când şi Delta Dunării va intra în componenţa imperiului, marchează începutul a mai mult de patru secole de influenţă musulmană, caracterizată, atât prin impunerea, în teritoriu, a sistemului administrativ specific, cât şi prin relocarea, alături de autohtonii români, bulgari etc., a unor grupuri semnificative de populaţie de religie mahomedană.
Primul nucleu astfel atestat a fost un grup de tătari, provenit din hanatul Hoardei de Aur, care s-a stabilit în zona Isaccei 22.
Sunt urmaţi de un puternic aflux de turci oguzi, proveniţi din Balcani şi Anatolia, pentru ca, prin anii 1512 – 1514, izvoare istorice să amintească despre tătarii dobrogeni, aduşi din Crimeea.
Surse:
1 – MPRO SYSTEMS S.R.L., Crucea 2016
2 – Bitoleanu I., Rădulescu A., „Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.204
3 – www.scritube.com/geografie (prelucrare)
4 – Horia, C.M., „Istoria României în date”, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.14
5 – Horia, C.M., op.cit. p.18
6 – Tucidide II 96, după Fontes, I, p.77
7 – după prof. Marinescu Didina, „Băltăgeşti, pitorescul sacru de-a lungul vremii”, Ed. Media Responsive SRL Constanţa, 2014, p. 70
8 – Alexandescu, A.D., Statui traco-scitice în Dobrogea, în SCIV, 9,1958,2 p.291
9 – Talmaţchi, Gabriel, „Elemente ale simbolistica autohtone reflectate în iconografia monetărîilor vest-pontice dobrogene în epoca autonomă”, în volumul „Relaţii interetnice în spaţiul românesc. Populaţii şi grupuri etnice”. pag.24, arheologie.ulbsibiu.ro
10 – Georgescu M., „Alte aşezări băştinaşe din perioada preromană în zona Capidava”, în Pontica XII, p.137
11 – Horia, C.M.„ op.cit., p.20
12 – Georgescu M., op.cit. p.182
13 – Georgescu M., op.cit. p.191
14 – www.capidava.ro, Territorium Capidavense
15 – Scorpon C., „Aspecte ale continuităţii şi romanizării băştinaşilor din Dobrogea”, în Pontica III, p.149
16 – Popescu E., „Aspecte ale romanizării în studii clasice”, 1967, p.184
17- www.capidava.ro, Toponimul Capidava – Capidava. Atestări literare şi epigrafice
18 – Iorga, N. „Istoria românilor, voi. II, Oamenii pământului”, p.298, ed.II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992 şi Zaharia COVACEF, Consideraţii asupra unor articole de podoabă descoperite la Capidava, pag.476
19 – Informaţii de la prof. Muzeograf M. Cheluţă
20 – www.capidava.ro, Publicaţii – Bordeiul medio-bizantin de la Capidava şi rolul său în viaţa familiilor de stratiotai
21 – hartacomorii.blogspot.ro
22 – www.infodobrogea.ro, Tatarii din Dobrogea
Șos. Constanței nr. 45, CP 907095, jud. Constanța
Telefon: 0241/874703 • Luni-Vineri, 8:00 – 16:00