Istoric

Situată în centrul Dobrogei, comuna Crucea va fi analizată cu privire la trecutul său istoric, în contextul mai larg al dovezilor scrise şi nescrise ale acestor ţinuturi.

Cercetările arheologice şi speologice efectuate în Dobrogea, au dovedit prezenţa omului pe aceste meleaguri încă din paleoliticul mijlociu (100.000 – 35.000 î.Hr.).

Până la această dată nu au fost găsite urme fosilifere ale omului paleolitic, dar cu siguranţă acestea există, de vreme ce au fost găsite unelte de piatră cioplită alături de elemente de faună şi floră folosite de el. Stau mărturie în acest sens descoperirile de pe Valea Casimcei, în peşterile „La Izvor” în satul Cheia şi „La Adam” lângă Târguşor. La acestea amintim cele descoperite la Saligny, Peştera şi Satu Nou.

Din perioada neolitică există descoperirile de la Cernavodă, Ceamurlia de Jos, Gura Dobrogei şi Istria. Purtătorii culturii „Hamangia”, caracteristică neoliticului în Dobrogea, au creat magistralul cuplu de statui „Gânditorul” şi „Femeia”, descoperite într-un mormânt la Cernavodă. Cea mai de seamă mărturie din neolitic este ceramica din care se făceau vase de forme şi mărimi diferite în funcţie de întrebuinţarea lor, prepararea hranei, păstrarea apei etc.²

în intervalul 1800 – 800 î.Hr. metalurgia bronzului, originară din orient, pătrunde spre ţinutul carpato-dunărean prin sud-est (Dobrogea)⁴. în această perioadă se definitivează indoeuropenizarea triburilor carpato-dunărene din care, peste un mileniu se vor desprinde geto-dacii, a căror evoluţie în epoca fierului (800 î.Hr. – sec. I d.Hr.) va fi influenţată de relaţiile cu cetăţile greceşti întemeiate pe ţărmul dobrogean, Histria (657/656 î.Hr.)⁵, Tomis şi Callatis în a doua jumătate a sec VI î.Hr.

Zona în discuţie, străbătută de valea pârâului Băltăgeşti (Dunărea, Boasgic) cu afluenţi dinspre vetrele satelor Gălbiori şi Stupina, precum şi pădurile de odinioară, a favorizat dezvoltarea unor aşezări omeneşti, încă din preistorie.

După cum am amintit, dovezile arheologice din aşezările Târguşor, Casimcea, Pantelimon, Topalu, limitrofe zonei, atestă existenţa omului pe aceste meleaguri, din paleoliticul mijlociu, neolitic, epoca elenistică, epoca romană şi în continuare, fără întrerupere, până în prezent.

Cercetările istorice conexează istoria geţilor din dreapta Dunării cu evoluţia neamurilor tracice din sud, cu oraşele colonii greceşti de la Marea Neagră, dar şi cu triburile nomade şi seminomade ale sciţilor din zonele de stepă nord-pontice.

Legăturile geţilor cu sciţii sunt consemnate de istoricul grec Tucidide, care afirmă că „geţii se învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”⁶.

Dovezi directe privind legătura directă a geţilor cu sciţii au fost evidenţiate din punct de vedere arheologic pe teritoriul comunei.

Astfel, în anul 1957, la circa 1 km de satul Stupina, pe dealul numit de localnici „muntele cu var” (datorită pietrei de calcar foarte moale) a fost descoperită o statuie de origine traco- scitică. Relicva a fost datată de arheologici ca fiind din sec. V î.Hr.

Lucrată în granit, statuia este o reprezentare schematică a unui luptător cu aspect grotesc, cel mai probabil un şef de trib şi după cum apreciază A.D. Alexandrescu „statuia a fost aşezată pe osemintele acestuia (şef de trib) în mormântul tumular”⁸.

Pe forma ovoidală a statuii se disting trăsături anatomice, sub centură apare un topor de luptă, iar pe şoldul din dreapta se distinge cunoscutul pumnal „akinakes”.

Legăturile băştinaşilor cu lumea greacă sunt relevate de descoperirile arheologice, care atestă pătrunderea mărfurilor greceşti pe teritoriile limesului dunărean, pe Dunăre. Mărturie, în acest sens, stau cele trei monede histriene de bronz cu roată, descoperite la Stupina, spre Capidava.

Tot la Stupina, cu ocazia unor săpături pentru irigaţii s-au recoltat mai multe fragmente de vase getice şi fragmente de „kantharos” grecesc.

Urmărind vechile drumuri comerciale care legau cetăţile greceşti cu Dunărea şi cu râurile care se varsă în marele fluviu, se poate afirma că pe aceste căi era un „du-te vino” al păstorilor carpatici, iar aici în Dobrogea sunt semnalate aşezările getice de la Stupina, Topalu, Capidava, Dunărea şi Seimeni ¹⁰. In relaţiile cu geţii, cetăţile greceşti luau de la aceştia cantităţi însemnate de grâu pe care le trimiteau în Grecia. Oratorul Demostene, în discursul său împotriva lui Leptines, arăta că, „cantitatea de grâu adusă de noi din Pont este mai mare decât tot ceea ce vine din celelalte porturi comerciale (în sec. V îHr)” ¹¹.

Vechiul drum antic care traversa Dobrogea, de la Capidava, prin Ulmetum (Pantelimon), spre Histria, trecea prin Stupina, unde s-a identificat o aşezare getică, în care au apărut pe lângă materiale ceramice greceşti şi autohtone şi o monedă de argint histriană, din perioada de înflorire a cetăţii de pe malul lacului Sinoe.

Mai edificatoare pentru acest ţinut sunt izvoarele care vorbesc de stăpânirea şi continuitatea daco-romană în spaţiul Capidava – Stupina – Ulmetum – Dunăre – Topalu, zonă situată pe o porţiune a limesului dunărean, frontieră şi bastion al apărării împotriva barbarilor ¹².

Fără a se organiza săpături sistematice, la Stupina, Dunărea şi Crucea s-au găsit în săpături ocazionale materiale ceramice, obiecte de metal şi monede, fapt care demonstrează o viaţă internă şi o participare activă la circuitul de valori materiale a acestor ţinuturi ¹³.

La Topalu, la 10 km de Stupina, la punctul numit „Stână Roşie” există un castellum deosebit de important din punct de vedere strategic, care făcea legătura cu castrul roman de la Ulmetum, prin Stupina şi cu cetatea Carsium (Hârşova).

Contopirea elementului getic băştinaş cu lumea romană, cu enclavele de colonişti traci, lasă să se întrevadă o persistenţă a elementului autohton prin statutul juridic în cadrul Imperiului.

Din punct de vedere arheologic, satele comunei Crucea au fost plasate pe teritoriul administrat de cetatea Capidava, territorium Capidavense, mărturia acestui fapt fiind numeroasele vestigii aparţinând mai multor aşezări cu caracter rural (vici) şi villae rusticae ¹⁴, cunoscute momentan doar pe cale epigrafică, acestea aparţinând veteranilor stabiliţi aici sau descendenţilor acestora.

Conform site-ului www.capidava.ro „prima dintre acestea se va fi aflat la Băltageşti, prezenţa sa fiind sugerată de un cippus funerar pus veteranului Caius Iulius Capito: D(is) M(anibus)/ C(aio) Iulio Ca-/ pitoni ex ses-/ q(uiplicario) vet(erano) vixit an-/ n(is) LXV milita-/vit ann(is) XXV/ hic situs est/ «Iuli»us Capi-/ «t»[o fil(ius)et h]er(es) e-/ [ius b(ene) m(erenti) p(osuit)]. Traducere: Zeilor Mani. Lui Caius Iulius Capito, fost sesquiplicarius, veteran, a trăit 65 ani, a luptat 25 ani; zace aici. Iulius Capito, fiu şi moştenitor, a pus (aceasta piatra de mormânt) celui ce a binemeritat”. Personajul nostru poartă, întâmplător, acelaşi nume cu C. Iulius Capito, conductor publici portorii Illyrici et ripae Thraciae (atestat la Oescus si Nicopolis ad Istrum).

Studiul documentelor în care se întâlneşte termenul de „princeps” a dus la concluzia că acesta apare pe inscripţii tocmai pentru ai deosebi pe indigenii romanizaţi de restul populaţiei ¹⁵. În acest sens, amintim inscripţia descoperită la Capidava, unde este vorba de Caius Iulius Quadratus, princeps loci si quinquennalis territorii Capidavensis ¹⁶. Deşi cu nume roman el era descendent din acei „princep”” băştinaşi.

Viaţa va continua fără întrerupere pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare, deci implicit în zona de care ne ocupăm, unde s-au surprins, până în prezent straturi de cultură materială care merg până în secolele XII-XIII, inclusiv perioada de început a feudalismului, Capidava, Seimeni, Stupina şi Crucea consemnând, printre alte elemente arheologice şi locuinţe de tip bordei din perioada menţionată.

Semnificative sunt şi descoperirile de la Şiriu, unde au fost observate cu ocazia unor săpături pentru canalele de irigaţii, un cimitir feudal timpuriu ¹⁹. De aici au fost recoltate vase de tip borcan care serveau ca urne pentru incineraţii. Din această zonă, cel mai bine se poate observa continuitatea daco-romană. Au fost cercetate 150 de locuinţe bordei aparţinând românilor de aici, grăniceri ai frontierei bizantine de la Dunăre.

În anul 1957, la Capidava, a fost descoperit un ulcior a cărui parte superioară este ornamentată, prin incizie în pastă crudă, cu linii ondulate, înscriind în jurul calotei conturul unei cruci, ale cărei braţe, dispuse simetric în rozetă, au formă trapezoidală. Pe umărul ulciorului apare, în alfabetul grecesc, scris numele olarului, Petre, utilizat frecvent pe Valea Dunării, cel mai vechi atestat românesc al acestui nume.

Istoria zonei se înscrie în coordonatele evolutive ale Dobrogei, în ansamblu, organizată, iniţial, ca provincie a Imperiului Bizantin, supusă în intervalul cuprins între secolele VII – XI, vicisitudinilor rezultate în urma migraţiilor triburilor bulgare şi pecenege. Ulterior pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare, în secolele XI -XIII, forme incipiente de organizare statală românească, existenţa acestora suprapunându-se în parte peste marea invazie a tătarilor din secolul al XlII-lea.

Apogeul este atins în forma de stat feudal independent, în vremea despotului Dobrotici (1346-1386), ca după numai doi ani de la moartea acestuia, regiunea să intre în componenţa Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân.

Finalizarea cuceririi otomane a Dobrogei, în 1484, când şi Delta Dunării va intra în componenţa imperiului, marchează începutul a mai mult de patru secole de influenţă musulmană, caracterizată, atât prin impunerea, în teritoriu, a sistemului administrativ specific, cât şi prin relocarea, alături de autohtonii români, bulgari etc., a unor grupuri semnificative de populaţie de religie mahomedană.

Primul nucleu astfel atestat a fost un grup de tătari, provenit din hanatul Hoardei de Aur, care s-a stabilit în zona Isaccei ²².

Sunt urmaţi de un puternic aflux de turci oguzi, proveniţi din Balcani şi Anatolia, pentru ca, prin anii 1512 – 1514, izvoare istorice să amintească despre tătarii dobrogeni, aduşi din Crimeea.